Prinţul reportajelor din interbelic, Felix Brunea-Fox, este foarte puţin cunoscut în prezent. O carte publicată în 1979 a rămas, totuşi, ca moştenire a scrierilor sale.
Volumul, numit „Reportajele mele“, cuprinde reportaje scrise în perioada 1927-1938, printre care se numără şi unul dintre cele mai cunoscute „Cinci zile printre leproşi“. Aici, F. Brunea-Fox redă atmosfera dintr-o leprozerie din Dobrogea, cea de la Lărgeanca, în care majoritatea pacienţilor proveneau din Oltenia. Condiţiile în care aceştia erau ţinuţi erau execrabile, având în vedere că boala care le rodea ţesuturile nu putea fi stăpânită cu una, cu două. Şi începuseră să fugă din lazaret. Iar asta era povestea pe care o investiga Brunea-Fox.
„Lovit de gubă vie“
Sinceritatea scriiturii inspiră tragism, mergând, uneori, până la groază. „Ion V. Alexie din Rîmnicu-Vîlcea, în vârstă de treizeci de ani, e «diplomatul» şi mandatorul bolnavilor. El scrie reclamaţiile, el face gură la autorităţile din regiune, el e cel care a fost prins în gara Galaţi, tocmai cînd se pregătea să ia trenul ca să se ducă cu jalbele la Bucureşti. E singurul îmbrăcat curăţel. A fost vătăjel la un moşier şi tot boierul l-a denunţat prefecturii cînd a aflat că e «lovit», vorba nefericitului, de «gubă vie»“. Declaraţiile vâlceanului erau şocante și pentru vremurile acelea, darămite pentru cei care le vor parcurge acum, imaginându-şi drama. „Notează, domnule, că de trei luni nu mai avem ulei de injecţie. Nici morfină, cînd ne svîrcolim de dureri. Zic că nu e bine să ne învăţăm cu morfină. Să ne dea altceva. Ăia de la centru ţin cu tot dinadinsul să ne desfacem bucată cu bucată, pe cîmp. Nu avem pansamente. Ne oblojim rănile cu lînă murdară de la oi şi le legăm cu cîrpe găsite. Nu se îngrijeşte nimeni de noi… Sîntem lăsaţi de capul nostru, aşa că să nu vă prindă mirarea cînd ne-om lua tălpăşiţa cu toţii!“.
„Nu ne uitaţi cum ne-aţi uitat până acum“
Leproşii ştiau că în ochii lumii nu erau nici mai mult, nici mai puţin decât nişte monştri. „Nu vrem să speriem pe nimeni. Ştim că boala noastră se ia uşor şi că dacă am fost aduşi aici e ca să ne facem bine, ca oamenii. Cu nădejdea asta stăm aici mai rău ca pustnicii. De aceea voi, oamenii sănătoşi care umblaţi liberi şi vă bucuraţi de viaţă, înduraţi-vă de noi, nefericiţii. Scrieţi despre noi la gazete, nu ne uitaţi cum ne-aţi uitat pînă acum“.
Prinţul reportajelor, coborât în august 1928 printre leproşi şi devenit părtaş la suferinţa lor, nu i-a dezamăgit. „Le-am făgăduit. Cum să mai poţi uita că există? Cum să ţi se şteargă din memorie chipurile lor, despre care termenul «desfigurare» e un eufemism?“. N-avea cum. Prea mulţi sufereau prea mult. Aceleaşi poveşti le aveau şi Caterina Toropea din Gorj, Ion N. Marin, de doar 20 de ani, din Vâlcea, Ion Coţofană, de 27 de ani, şi cei doi fraţi Cătălin (cel mic nu avea nici măcar 15 ani), toţi trei din Mehedinţi.
Vizita macabră continua prin sufrageria leproşilor, prezentată de „diplomatul“ Alexe. „O încăpere goală, duhnind a pâine dospită, o masă lungă pe care sînt înşirate farfurii de tablă îndoite, cu smalţul sărit. Nici un scaun, nici măcar o bancă. Nu înţeleg, dar nici nu întreb. Mă gândesc la oribilul spectacol ce trebuie să fie cina acestor oameni“.
Şeful decăzut al leproşilor
Mitică Stănescu, din Drăgăşani, era şi el pacient în acest colţ de lume. El fusese şeful coloniei. „A fost decăzut din cinste în ziua când lepra, după ce i-a devorat mâna dreaptă şi faţa, i-a atins şi ochii. L-am văzut cînd cu vizita la azil. Îşi punea tocmai cămaşa, cu o singură mînă, cu care înainte, pe pipăite, o plivise de păduchi. Deşi nu are încă treizeci de ani, e uscat şi îndoit ca un moşneag. Nenorocitul, susţinut de un lepros, făcu încet cîţiva paşi spre uşă. Pe faţa ruinată de boală, ochii albi, fără pupilă, păreau tăiaţi în hîrtie. De gît, ca un simbol al destinului, atîrna o cruciuliţă cu un Crist crucificat, taman pe pieptul invadat de leproame“. La un moment dat, a izbucnit în plâns. Ceilalţi, închişi în lumea lor întunecată şi-n propria suferinţă, „nu vedeau, nu auzeau nimic. Stăteau tăcuţi, sumbri şi impasibili“.
Reportajul se întinde pe mai mult de 30 de pagini. Este greu de parcurs pentru majoritatea oamenilor. Dar reflectă un adevăr trist, viaţa oltenilor din acea leprozerie. Iar poveştile merită şi trebuie cunoscute, prin condeiul izbitor de realist al lui Felix Brunea-Fox.
